Aberatiile realitatii

Razele soarelui de vară se furișau într-o dimineață pe fereastra unei case din New Jersey. Emma Smith se trezi cu zâmbetul pe buze, gata să înceapă o nouă zi de vacanță. Coborî în grabă scările. În salon, tatăl său servea micul dejun, ca deobicei. Îl îmbrățișa drăgăstos, dându-i un `Bună dimineața` cu zâmbetul ei obișnuit. Domnul Smith, tatăl, era tăcut în dimineața aceea. Motivul era unul oarecare, dar care avea să o întristeze pe Emma.

- Emma, draga mea...., începu tatăl,

- Te ascult, tată.

- Vezi tu...Am primit aseară un telefon de la mama ta. Zicea că este bolnavă și trebuie neapărat să ajung în Germania, la ea.

- E minunat, tată ! Înseamnă că pot să merg și eu !

- Nu, Em. Nu poți. Dar stai linistită...

Un zgomot venind din bucătărie îi întrerupse.

- Em, du-te și vezi ce face câinele ăla. Nu vreau să văd bucătăria altfel decât este acum.

După câteva minute, își realuară conversația.

- Așadar, Emma... Nu vei rămâne singură acasă. Vei merge la mătușa și unchiul tău.

- Poftim?! țipă Emma. E imposibil. Familia Logan mă urăște ! Și în plus, nu o suport pe mătușa. Mănâncă mult, pe deasupra.

- Nu e adevărat, draga mea.

- Glumești, tată? Când trece pe lângă televizor, pierd jumătate de film !

- Exagerezi. Lasă-mă să-ți explic cum stă treaba.

Cei doi vorbiră toată dimineața. La ora 11:55, Emma se duse să se aranjeze.

- În 5 minute, vine un taxi să te ducă la gară ! îi spusese tatăl.

Când fu gata, Emma își îmbrățișa călduros tatăl. Acesta îi promise că se vor revedea curând.

Emma ajunse fără nici o problemă în tren. Se prăbuși pe scaun și își aruncă geanta de voiaj pe jos. Nu observase că starea ei de nervozitate era supravegheată de o doamnă care se afla în același compartiment, de vreo 40 de ani, care citea ziarul.

După 2 ore de mers, Emma observă ceva foarte ciudat. Afară era întuneric ca noaptea, deși ceasul arăta ora 14 și 10 minute.

- Ați observat cât de întuneric e afară?! o întrebă Emma pe doamna care citea

Aceasta nu îi răspunsese. Nici măcar nu își ridică ochii din ziar. Cercetând-o mai bine, Emma observă că doamna avea pe mână stânga un desen care semăna cu un șarpe.

- Asta-i stația ta, adormito, zise doamna suspectă cu un calm desăvârșit.

Emma coborî din tren. Afară era la fel de întuneric. Își aminti că unchiul o așteaptă în gară, ceea ce o liniști un pic.

Dar doamna avusese dreptate când i-a zis Emmei că e cam adormită, căci fata își uitase bagajul în compartiment. Vru să urce din nou în tren ca să-l ia, dar acesta deja pleca.

Era o situație umilitoare. În mână avea încă biletul de tren și un alt bilețel, pe care era scris ceva. Deși era beznă, reuși să citească: " Pe tine te-am rezolvat. Mă voi ocupa și de tatăl tău. Tare aș vrea să văd cum te descurci fără bani,fără haine, fără nimic. Succes ! " Iar în loc de semnătură, era imprimat un șarpe, exact ca acela văzut pe mână doamnei suspecte. Ceva nu era în regulă.

Emma se așeză jos și începu să plângă. Nu-l vedea pe unchi, nu vedea nici un om.
După câteva minute, apăru un domn scund, încă tânăr.

- Ce faci aici, fetițo?

- Nu știu, răspunse Emma sec.

- Te cred.

Emma se uită descurajată la bărbat. Continuă să plângă.

- Dacă nu mai plângi, te ajut să pleci de aici.

Fata se ridică repede, ștergându-și în grabă lacrimile.

- Ho, că nu mă grăbesc ! o luă în glumă bărbatul. Hai cu mine.

Ajunseră pe un drum de țară, nu departe de gară.

- Vezi casa aia verde? Acolo stă o familie cam ciudată, dar care te poate ajuta.

- Da? Mulțumesc mult !

- Acum, fie vorba între noi: deseori am tresăriri din acestea intelectuale.

Bărbatul zâmbi.

O vedem pe Emma în fața casei, bătând disperată în ușă. În prag, apăru o tânără cu părul albăstrui.

- Colindători, deja? Pe 35 iunie ?!

- 35 iunie? Suntem în data de...

Degeaba. Emma nu știa nici ce zi era.

- Hai în casă, o invită tânără.

Salonul în care intrară era mare. Pe rafturile unei biblioteci erau așezate frumos cărți cu titluri ciudate și sticlute de diferite forme.

- E ciudat aici la voi.

- Mulțumesc. Apropo, eu sunt Lydia.

- Eu sunt Emma.

Zicând asta, Emma își aminti pentru ce era acolo.

- Am nevoie de ajutorul tău ! Trebuie să ajung cât mai repede acasă. Să-ți povestesc...

Aflând detaliile de la Emma, Lydia îi spuse:

- Și atunci, ce mai stai? Servește o prăjitură și hai pe mătura mea.

În câteva clipe, erau deja pe mătură. Pe Emma nu o mai uimea nimic.

- Ești vrăjitoare? o întrebă Emma.

- Da. Destinația?

Emma se gândi puțin. Nu voia la familia Logan, așa că mai bine stătea acasă.

- Aleea Cloister, 2. New Jersey.

Pe cerul nopții se putu vedea o mătură zburând către N.J.

Acasă, Emma îl găsi pe tatăl ei.

- Tata, nu ești în Germania?

- Draga mea ! zise tatăl, îmbrățișând-o. Mama ta se simte mai bine. Nu mai e nevoie să plec. Te-am sunat de 24 de ori astăzi ca să-ți spun să te întorci acasă.

- Aveam telefonul inchis...

Și Emma îi povesti prin tot ce trecuse. Tatăl, auzind toate întâmplările, îi promise că nu o va mai lăsa să plece nicăieri.

- Iar doamna aceea pe care ai întâlnit-o în tren e o colegă de-a mea de la facultate. Vrea să se răzbune pe mine și inventează povești aiurea. Nu e nimic de capul ei, fii fără grijă.

Și cei doi trăiră împreună mult timp.