y__Poveste de dragoste 3

din revista povestea mea

Copilul pe care l-am infiat mi-a schimbat viata!

Dupa ce parintii mei au pierit intr-un tragic accident de masina, m-am cufundat cu totul in munca. Nu mai stiam sa traiesc, eram preocupata numai de afacerea mea si de castigurile pe care le puteam obtine. Simtindu-se neglijat, logodnicul meu m-a parasit. Dar cineva mi-a schimbat cu totul viata. Acum sunt convinsa ca nimic nu e intamplator. Fiica mea este ratiunea mea de a fi, iar Razvan, cel mai bun sot!
Cand eram pe bancile scolii, visam sa am casa mea de moda sau macar o firma de confectii, iar creatiile mele vestimentare sa fie la mare cautare. Niciodata nu mi-am abandonat acest vis, asa ca am urmat o facultate de designer vestimentar. Apoi, ajutata de parinti si cu imprumuturi de la banca, mi-am deschis atelierul meu de confectii si am inceput sa inchei contracte cu magazine, pentru a-mi vinde marfa.Din pacate, debutul meu a coincis cu un accident tragic de masina in care mi-am pierdut parintii. Din acel moment, m-a preocupat doar munca. Eram foarte multumita cand liniile mele vestimentare erau reusite si apreciate, dar sufeream enorm cand alte firme de confectii mi-o luau inainte si trebuia sa recunosc ca produsele lor erau mai sic si ca materialele folosite erau perfect alese pentru respectivul croi. Ma necajeam atat de tare, incat imi venea sa retrag din magazine toate produsele mele si sa le ofer nevoiasilor, sa se bucure macar ei de ele, iar eu sa trec la alt stil vestimentar, in pas cu moda mereu in schimbare. Cand mi-am permis financiar, am mai angajat un designer. O fata tanara si talentata, pe care am ales-o dupa o selectie dura. Fetele care vroiau acel post trebuiau sa vina la firma cu zeci de planse pe care desenasera cu mana lor modele vestimentare pentru toate anotimpurile, pentru toate varstele si toate gusturile.
Nu acceptam sa se bazeze numai pe designul facut pe computer, la asta se pricea si un copil mai talentat. Designerul meu trebuia sa fie inspirat la orice ora din zi si din noapte, sa puna mana pe creion ca pictorul pe penel si sa fie cat mai original. In fine, dupa ce Monica, noul meu designer, mi-a dovedit ca e cea mai buna si simte cu un anotimp inainte ce vor dori femeile sa poarte, eu m-am ocupat si de alte treburi. Am facut drumuri dese in Bucuresti pentru a achizitiona cel mai bun pret, din depozite, materii prime aduse din import. Zile intregi stateam in Capitala, de unde ma intorceam cu contracte incheiate cu firme importatoare si incarcata cu oferte luate de la casele de moda, pe care le studiam in amanunt, dorin sa ma asigur ca tinutele create de mine nu erau mai prejos decat ceea ce putea purta o femeie in Bucuresti, fie ca e vorba de o tinuta de seara, de zi, sau de una spot.
Cu toate ca faceam totul cu pasiune, munca mea era istovitoare si nu aveam timp liber. Cautam in tot judetul magazine in care sa-mi distribui marfa, visam ca produsele mele sa ajunga si mai departe si faceam demersuri in acest sens. Seara ma uitam la inregistrari video cu prezentarile de moda ale marilor designeri italieni si francezi, dorin sa fiu la curent cu toate noutatile in pergormanta. Dupa acele vizionari, nu o data ma prindeau zorii zilei urmatoare aplecata peste schitele mele. Incercam sa gasesc formula optica intre linia vestimentara produsa de mai-marii in domeniu, intre ce puteam aduce eu ca nota personala si ce costuri implicau noile creatii. Nu era usor deloc…
Pe Razvan, iubitul meu, l-am cunoscut cand a venit sa se angajeze la firma mea. Contabila mea se maritase si plecase din oras, iar eu aveam nevoie urgent de un economist bun. O prietena mi l-a recomandat pe Razvan si atunci i-am propus un salariu bun pentru a-l convinge sa plece de la firma unde muncea si sa lucreze pentru mine. Urma sa fie singurul angajat barbat din firma si, in gluma, i-am spus ca ii voi stabili un spor de “minoritate”, daca avea sa se simta stingher printre atatea femei. Am inceput sa ies cu Razvan la doar cateva saptamani de cand lucra la firma. La inceput, luam masa impreuna, continuand, intr-o atmosfera mai destinsa, discutiile de la serviciu.
Apoi, Razvan mi-a spus ca asteapta mai mult de la relatia noastra. Ma lauda, imi zicea ca admira perseverenta mea si faptul ca faceam totul pentru afacerea mea si angajatii mei, dar mai spunea ca prea imi neglijez viata personala. Si a inceput sa imi ocupe timpul liber, sfarsiturile de saptamana, serile lungi cand obisnuiam sa fac planuri peste planuri pentru a-mi extinde firma. Am petrcut multe zile minunate alaturi de Razvan, era un om cu suflet bun, afectuos, ma iubea si ma respecta. Il iubeam si eu din toata inima si, odata cu trecerea timpului, eram tot mai convinsi amandoi ca vom ramane impreuna.
Datorita lui, o lasasem mai usor cu munca, pentru ca imi era in permanenta alaturi si imi arata cat si cum sa investesc pentru a avea un profit mai satisfacator. Intr-o zi, privind la televizor ce succes a avut un targ cu rochii de mireasa si accesorii de nunta, gandul de a face ceva nou si de a-mi dezvolta si mai mult afacerea a prins radacini. Vroiam sa confectionez cele mai deosebite rochii de mireasa, iar faptul ca tinerele renuntasera sa mai inchirieze rochii pentru nunta si preferau sa poarte ceva personalizat in cea mai frumoasa zi din viata lor m-a incurajat, pentru ca eram convinsa ca puteam sa le ofer niste piese deosebite.
Am cautat doua croitorese pricepute la asa ceva si am inceput iar sa fac drumuri dupa materiale si accesorii. Razvan a dat dezaprobator din cap cand i-am spus ca vreau sa fac si mi-a reprosat ca nimic nu ma mai nemultumeste, desi am venituri bune, si ca mai bine m-as fi gandit la nunta mea, la viitorul meu alaturi de el. La scurt timp, cand am decis sa ma asociez cu o prietena, fosta colega de facultate, care avea o firma de catering, nu am mai avut timp pentru iubitu meu nici la sfarsit de saptamana. Ba organizam evenimente si tineam sa supraveghez totul, ba imi petreceam timpul cu prietena si asociata mea Mihaela, planuind cum sa ne promovam serviciile si sa ne marim clientela.
Intr-o seara, dupa mai multe zile la rand in care am tot amanat sa ies cu Razvan , el mi-a spus ca s-a gandit bine la relatia noastra si ca nu poate accepta stilul meu de viata. Mi-a spus ca el isi doreste o femeie cu mai putine… ambitii, alaturi de care sa isi intemeieze un camin. Razvan simtise ca visul meu de a fi sotia lui tinea de un viitor prea indepartat si atunci m-a parasit fara prea multe comentarii. Am suferit, imi reprosam ca nu am stiut sa-mi pastrez iubitul si ca l-am neglijat.
Aveam o situatie materiala peste asteptari si tot nu ma opream din munca. Ar fi trebuit sa-i accept cererea in casatorie si sa-mi intemeiez o familie. Abia in acel moment am simtit ca implinirile profesionale nu sunt de ajuns, mai ales pentru o femeie. In aceasta stare sufleteasca ma aflam cand un eveniment colateral – tragedia unei familii – m-a intristat si coplesit si mai mult, iar ce a urmat m-a schimbat cu totul. Una dintre cele mai constiincioase angajate ale mele, Dorina, m-a sunat intr-o seara tarziu plngand, si mi-a spus ca va lipsi o perioada, fiindca trebuie sa plece urgent la Bacau. Sora ei si sotul acesteia pierisera intr-un cumplit accident de masina…
Va dati seama ca, imediat, gandul mi-a zburat la dragii mei parinti si am fot de-a dreptul devastata. In plus, am fost marcata de acea veste cu atat mai mult cu cat nu trecuse anul de cand Dorina ne spusese, fericita, ca merge la Bacau, la botezul nepoatei sale, fiice surorii ei care pierise in accident. Biata Dorina trecea dintr-o drama in alta. Pe ea o parasise sotul, lasand-o singura cu un copil mic. Cand a venit la munca, era trista, de neconsolat, dar cauta puterea sa depaseasca toate problemele. Le adusese cu ea in Iasi pe mama ei, in varsta si suferinda, si pe nepotica orfana, care abia implinise un an.
Ma intrebam cum se descurca si cum as fi putu sa o ajut. I-am marit salariu, dar tot nu vedeam cum sa faca fata cu doi copii mici si cu o mama bolnava, a carei pensie se ducea in mare parte pe medicamente. Nu-mi iesea deloc din minte situatia ei grea, asa ca am incercat sa ma implic cat mai mult. Cand am cunoscut-o pe mica Aura, am prins atat drag de acel copilas orfan si imi doream atat de mult sa creasca fericita, mai ales ca nu apucase sa isi cunoasca parintii, incat am vrut sa o infiez. Cand Aura a implinit un an Dorina, desi isi luase zi libera pentru a sarbatori ziua fetitei, la insistentele colegelor, a adus-o pe Aura la atelier pentru cateva minute sa o cunoasca si ele.
Atunci am vazut-o prima data si am fost uimita de propria-mi reactie. Am simtit nevoia sa iau fetita in brate si sentimente netraite pana atunci mi-au patruns in suflet. Ma luptasem pentru visurile mele, dar ele nu insemnau nimic pe langa fericirea de a avea un copil, cel mai mare dar pe care viata i-l poare oferi unei femei. Aura radea fericita, fara sa o supere faptul ca, rand pe rand, toate fetele au vrut sa o tina la piept. Din acea clipa, singurul meu gand a fost sa o adopt pe micuta orfana. Am chibzuit bine si, pe zi ce trecea, imi doream tot mai mult sa fiu mama Aurei.
Afacerile puteau sa treaca pe planul al doilea, muncisem mult si lucrurile venea de la sine, eu trebuia sa ma ocup de fericirea si de viitorul copilului pe care mi-l doream din toata inima. Am chemat-o pe Dorina in biroul meu si i-am spus ca vreau sa discutam ceva foarte important, dar nu la firma, pentru ca nu este o problema ce priveste serviciul. A fost putin mirata cand i-am spus ca vreau sa o vizitez acasa, sa ii cunosc baietelul si mama, si sa o revad pe Aura. M-am dus acolo intr-o sambata-dimineata, incarcata cu o multime de jucarii pentru cei doi copii. I-am zis Dorinei sa nu mai fie intimidata in prezenta mea, in acele momente nu conta ca eu eram patroana ei, acolo vroiam sa fim doar ca doua bune prietene.
Am stat cu copii si cu mama ei, apoi noi doua ne-am retras in sufragerie si i-am spus de la bun inceput ce imi doream, si anume ca, in urma unei gandiri mature, vroiam sa imi asum responsabilitatea de a o creste pe Aura. Dorina a fost mirata, dar si miscata de gestul meu. Mi-a multumit ca eram interesata de viitorul copilului, dar mi-a spus ceva ce ma asteptam sa aud – ca nu se putea desparti de nepoata ei, ca era datoria ei sa o creasca.
- Dorina, stiu ca deja esti o mama buna pentru ea si ca o iubesti ca pe copilul tau, dar as vrea sa te mai gandesti. Ai multe griji, iar eu mi-as dedica intreaga viata fetitei, fara sa incerc vreodata sa o indepartez de tine! Aura a ramas fara parinti si nu vreau sa sufere cand va creste si va intelege acest lucru, nu vreau sa ii lipseasca nimic si de aceea vreau sa fim noi doua prietene, sa fim alaturi de ea!
- Nu stiu… E o decizie grea, imi trebuie timp sa ma gandesc…
- Nu e graba si crede-ma ca Aura nu va creste departe de tine, micuta orfana va creste cu doua mame! Va fi aici de cate ori iti doresti acest lucru, vreau si eu sa stea cat mai mult cu rudele ei, sa simta ca are o familie care o iubeste!
Am asteptat cu nerabdare ca Dorina sa ia o decizie dupa ce avea sa discute, evident, si cu mama ei. A durat un timp, dar, din fericire, s-au gandit la viitorul Aurei. Au crezut in promisiunea mea de a nu le indeparta de copil si, spre fericire mea, au fost de acord sa o adopt pe fetita! Am fost atat de bucuroasa cand mi-au dat marea veste incat i-am imbratisat pe toti cu multa efuziune. Simteam ca am o familie, cel mai de pret lucru pe lumea asta! Matusica si bunica fetitei aveau incredere in mine si le-am promis din nou ca ne vom simti cu totii ca intr-o mare familie, ca dupa necazuri trebuie sa vina si zile bune, iar copii vor creste fara sa stie ce sunt grijile.
Cand am luat-o pe Aura la mine, dupa ce toate formalitatile privind adoptia au fost incheiate, la fericirea mea se adauga si multumirea sufleteasca data de sentimentul ca fac o fapta buna. M-am dedicat cu totul copilului si viata mea a luat un alt fagas. Abia acum ma simteam implinita iar surasul ficei mele cand o luam in brate sau cand ma jucam cu ea imi umplea inima de bucurie. Traiam pentru fica mea, pentru fericirea ei! Am stat cu Aura acasa pana cand a implinit doi ani. De bunul mers al firmei se ocupa asociata mea, Mihaela, iar eu mergeam la birou doar cand se impunea acest lucru.
Gata cu drumurile mele prin tara, aveam alte responsabilitati, care imi aduceau mai multe impliniri. Evident, Aura nu isi amintea de mama ei naturala, era doar un bebelus cand aceasta murise, dar simtea cat o iubesc si ma rasplatea, la randul ei, cu multa iubire. Dorina venea des la noi sau mergeam eu cu Aura in vizita sa isi vada matusa, bunica si verisorul Adrian. Asa cum imi dorisem, eu si Dorina deveniseram bune prietene, eram ca doua surori. Ieseam afara la joaca cu copiii nostri si eram tare mandre de ei, vorbeam mult despre viitorul lor si sa nu lasam dramele trecutului sa ne copleseasca sau sa umbreasca in vreun fel fericirea copiilor.
Intr-o zi, fiind acasa cu Aura, am primit o vizita neasteptata. La usa era Razvan! Era in continuare contabilul meu iar acum venise sa ma vada si sa imi cunoasca fetita. De la primele cuvinte, mi-a spus ca a fost surprins auzind ca vreau sa infiez un copil. Fusese convins ca traiam numai pentru afacerile mele si se bucura ca ma schimbasem. I-am vorbit mult despre fica mea, de fapt puteam sa ii vorbesc ore in sir despre cat de mult imi schimbase Aura viata in bine! A venit des sa ne vada, ieseam impreuna cu Aura la plimbare si, pe nesimtite, am inceput sa discutam iar despre noi, despre viitorul copilului si al nostru. Intr-o zi, Razvan mi-a spus din nou ca isi doreste sa fiu sotia lui, sa aiba grija de mine si de Aura, pe care o iubeste la fel de mult ca mine.
Eu ma gandisem sa o cresc singura pe fetita, dar dragostea mea pentru Razvan se reaprinsese si era chiar mai puternica acum, cand viata mea si implinirile sufletesti devenisera cele mai importante. Ne-am casatorit in primavara acestui an, sunt sotie si mama si, daca girji materiale nu mai am, incerc sa fac totul pentru a-mi vedea copilul si sotul fericiti. Razvan e un sot si un tata minunat si sunt convinsa ca am luat cea mai buna decizie din viata mea cand am infiat-o pe Aura. Toate sunt trecatoare, numai bucuriile pe care ti le aduce un copil raman amintiri vii si dragi in suflet…
Sfarsit.