Pentru ca exist

Am plâns. Am râs. Am cântat. Am strigat. M-am rugat. Am ascultat. Am vorbit. Am făcut multe lucruri într-un an. Multe le-am făcut pentru că aşa am simţit şi multe le-am făcut pentru că aşa trebuia să fac. Am început anul pe genunchi şi am sperat că totul va merge bine, că vor curge râuri de binecuvântări peste mine. Şi aşa a şi fost. Am fost binecuvântată cu lacrimi. Asta pentru ca eu să aflu cine sunt.
Pentru mine, ca şi om, tot anul a fost o agitaţie permanentă. Am alergat de colo-colo, am căutat să câştig cât mai mult, să fac lucruri bune ca să mă vorbească lumea de bine, să nu fac nimic din ce nu se face. Pur şi simplu nu am vrut să mă complic. Am lăsat ca anul întreg să curgă de la sine şi abia când am realizat că sfârşitul lui s-a apropiat, am rămas pe gânduri. Am început să mă agit şi să realizez cât de puţine am făcut într-un an. Ciudat. Toată lumea caută ca de ”revelion” să fie cât mai mulţi, să mănânce cât mai bine, să bea cât mai mult, să plângă sau să râdă în exces. Grupuri şi grupuri se adună pentru a serba. ”Haideţi să intrăm în noul an cu zâmbetul pe buze”, ”haideţi să intrăm în anul nou ţinându-ne de mână”, ”haideţi să…”. Superstiţii. Toate sunt superstiţii. Tu omule care cauţi pacea, care cauţi o oază de mângâiere în furtuna asta, de ce te complici mai mult decât e nevoie? Mesaje peste mesaje. Telefoane peste telefoane. Ne amintim de oamenii pe care i-am uitat. Ne amintim să facem lucruri pe care am promis cândva că le vom face. Când se apropie ora 12 fix, ne aruncăm pe genunchi sau ciocnim paharele, ne grăbim să stăm pe lângă persoanele cu care am vrea să stăm tot anul, zâmbim grotesc numai pentru că vrem să zâmbim în noul an. Repede scoatem foaia şi facem o listă lungă de promisiuni pe care ştim bine că nici jumătate nu le vom respecta, stăm pierduţi în mulţimea care ne înconjoară, ne întrebăm ce facem noi acolo şi apoi a sosit 2011. Telefonul nu mai sună. Ne ridicăm de pe genunchi. Urările banale şi copiate au încetat. Lista lungă pe care ai scris-o sub febra dorinţei de a promite, o ascunzi undeva bine şi o laşi să se îngălbenească. Îţi pui în cui hainele de petrecere şi continui să trăieşti ca şi înainte. Poate doar cu o durere de cap pentru că ai stat prea mult treaz noaptea trecută.
Dumnezeu? Dumnezeu se uită cu durere şi mai lasă un an de îndurare. Mai lasă un an de îndurare peste promisiunile neţinute, peste rugăciunile false, peste lacrimile curse şi peste creştinii care uită adevăratul scop. În cumpăna dintre ani, în loc să faci multe promisiuni, mai degrabă întreabă-te: ”Eu cine sunt Doamne?”